Amintiri din copilărie

Ce pot să spun despre copilăria mea decât că a fost cea mai frumoasă perioadă din viață? Cu toate că părinții mei se zbăteau din greu ca să avem strictul necesar, pot spune că am avut o copilărie frumoasă. Părinții ne cereau, mie și surorii mele, să învățăm cât mai bine și să îi ajutăm din când în când la muncă în gospodărie, după ce ne terminam lecțiile de făcut. Învățam, munceam dar ne și jucam. Am crescut la țară și am făcut multă mișcare.

De mică am învățat să înot alături de alți copii de vârsta mea în Toaia lui Aristică de pe râul Bistrița și nu am avut nevoie de antrenor sau de bazin de înot. Am participat și la concursuri de înot organizate ad-hoc și chiar am câștigat o competiție importantă la stilul de înot “câinește” (singurul pe care îl știam). Am participat și la concursuri de sărituri în apă de la trambulina de un metru, adică de pe mal, dar la marele concurs de sărituri de pe trambulina de cinci metri nu m-am băgat, îmi era frică să mă urc în copacul ale cărui crengi groase se întindeau deasupra apei la o înățime amețitoare. Dar erau destui copii curajoși care săreau și îi admiram foarte mult.

Alergam în fiecare zi foarte mult, deci pot spune că am făcut jogging în fiecare zi, dimineața și seara, uneori și la prânz, dacă era cazul. În timpul vacanței de vară una din sarcinile mele era să duc vacile la păscut, deci dimineața mă trezeam pe la ora 5, le scoteam din grajd și le mânam pe drum la vale, apoi pe ulița care ducea spre islaz, unde pășteau toate vacile din sat. Când intram pe ulița aceea trebuia să fac vacile să meargă din ce în ce mai repede, apoi să o ia la fugă, deoarece dacă mergeau la pas riscam să pierd controlul asupra lor și să intre în lanurile de porumb care se întindeau de o parte și de alta a uliței. Și dacă reușeau să scape în porumb, pe lângă faptul că făceau ravagii până reușeam să le readuc pe uliță, mai aveam parte și de ocările oamenilor furioși. Din cauza asta nu aveam de ales și fugeam cât mă țineau picioarele în urma vacilor. Seara, când mă întorceam acasă cu vacile de la păscut, le țineam tot într-o fugă până treceam de locurile cu porumb. Deci, pot să mă laud că am făcut jogging în copilărie, da?

Am făcut și ciclism. Am învățat să merg pe bicicletă când aveam șase ani. La început s-a oferit un verișor mai mare să mă învețe să merg pe bicicleta lui, dar cum m-a păcălit de câteva ori și mi-a dat drumul să merg singură fără să mă avertizeze, m-am ambiționat și m-am chinuit singură cu bicicleta mamei mele până am învățat. Apoi, din dorința de a mă perfeționa, m-am aventurat la drum pe bicicleta Pegas tatălui meu, care era mai mare și mai grea. Țin minte că în ziua în care am considerat că sunt stăpână pe situație, adică pe bicicleta cea mare și nărăvașă, l-am provocat pe un băiat de aceeași vârstă cu mine să ne luăm la întrecere pe drum. Nu mai țin minte motivul provocării, cred că doream să-i demonstrez odată pentru totdeauna că sunt mai bună ca el, sau poate că îmi plăcea de el, nu mai știu. După ce am încălecat amândoi bicicletele, am început să prindem viteză din ce în ce mai mare și nu prea eram atenți la trafic, cum se spune. Pe vremea aceea traficul pe un drum de țară însemna căruțe, cârduri de gâște, țațele ce stăteau la povești în mijlocul drumului, câte un porc sau o vacă rătăcită și foarte rar câte o Dacie, un tractor sau camionul CAP-ului. Ei și tocmai în secunda în care reușisem să depășesc rivalul cu juma’ de roată, inevitabilul s-a produs și am lovit din plin pe una din țațele ce stăteau la povești taman în mijlocul drumului. Nu am rănit-o grav și nici nu a prezentat vreo zgârietură sau vânătaie în urma controlului sumar efectuat de maică-mea atunci când femeia a venit să mă reclame la ai mei, dar papara care am încasat-o apoi m-a determinat să nu mai particip la concursuri de ciclism și să mă apuc de alt sport.

Împreună cu verișoarele mele am făcut multe exerciții de gimnastică artistică, imitând-o pe Nadia Comăneci. Poate nu știați, dar în 1980 au avut loc două olimpiade, cea de la Moscova și cea de la Telești. La Moscova Nadia și Emilia făceau senzație la bârnă, sol și paralele, câștigând medalie după medalie, dar la Telești, noi, adică strănepoatele lui Țopu, eram marile campioane. Cu toate că nu aveam public numeros, exercițiile noastre la sol (pe iarbă) și la bârnă (banca de la poarta lui nenea Ghiță) erau cât se poate de serioase și în același timp periculoase. Făceam roata, spagatul, podul din picioare și de jos, efectuam piruete grațioase într-un picior și la sfârșit ridicam triunfătoare mâinile și salutam publicul care ne răsplătea cu aplauze binemeritate și note de 10.

Am făcut și alpinism. Nu m-am cățărat pe munți, ci doar în cireși, vișini, duzi, meri și peri. Organizam câteodată și concursuri, cine se urcă cel mai sus în cireș, cine adună cele mai multe pere sau cine mânâncă cele mai multe dude. Premiile erau dulci și zemoase, așa că nu nu mai țineam cont de pericol sau de faptul că după ce consumam premiile ne procopseam cu dureri crâncene de stomac.

Da, am practicat multe sporturi în copilărie, mai mult în joacă. Dar și când munceam făceam sport. Știți câte genoflexiuni făceam într-o oră de adunat corcodușe sau prune de pe jos? Foarte multe, vă spun eu. Și vă rog să mă credeți că vara aveam parte aproape în fiecare zi de câte două ore de genoflexiuni de genul acesta, chiar dacă nu erau exercițiile mele favorite. Câteodată reușeam să mă eschivez, dispăream ca măgarul în ceață împreună cu soră-mea și cu verișoarele mele la baie la Bistrița sau în locuri ascunse, numai de noi știute, departe de ochii părinților și ai vecinilor. Din păcate a doua zi aveam parte de program dublu de genoflexiuni, așa că fericirea nu dura mult.

Am făcut și culturism: am ridicat și cărat găleți cu apă ca să ud grădina de legume, am tăiat lemne cu toporul sau cu fierestrăul, am prășit porumbul și am adunat vara fânul în căpițe, deci am făcut ceva mușchi la vremeea aceea.

Am uitat de sporturile specifice sezonului rece. Îmi plăcea foarte mult să mă dau cu sania și am am încercat să învăț să skiez. Din fericire în timpul iernii nu prea era de muncă în casă sau prin curte, așa că plecam dimineața împreună cu ceilalți copii pe deal la sanie și mă întorceam seara, cu țurțuri pe haine și cu obrajii roșii. Cu toate că în fiecare iarnă zăpada era mare și era foarte frig, nu țin minte să fi fost bolnavă, doar câte o răceală din când în când, nimic serios.

În concluzie pot să spun că am avut parte de mișcare în aer liber și am practicat multe sporturi în copilăria mea. Așa erau vremurile atunci. Aveam televizor, dar nu prea aveam la ce să ne uităm în afară de programul de desene animate din fiecare seară care începea fix la ora 19 și dura 10 minute. Din cauza aceasta majoritatea timpului liber ni-l petreceam afară din casă. Computer, tableta, laptop sau smartphone? Internet?!! Nici gând! Nu existau gadget-uri de genul acesta și nici internet, poate doar în mintea scriitorilor de literatură științifico-fantastică sau în faza de proiect, asta în cel mai fericit caz.